Eternitatea unei nopţi de dor...

Caut în întunecimea camerei mele imaginea unui chip aflat undeva departe...

Răsuflu stingheră...

 Plăpândă, în goliciunea ce mă înconjoară, caut un punct de lumină care să mă ghideze către potecile inimii, răvăşită de stimulii transmişi de minte.

Şi alerg aşa desculță printre gânduri, culegând bobocii amintirilor rămase într-un colț din ținutul rațiunii mele...

Simt cum inima îndrăzneşte să tresalte odată cu instalarea emoției emanate de imaginile acumulate datorită momentelor de odinioară...

Momente...

clipe...

oameni...

suflete...

emoții... 

Toate acestea reunite în pustietatea nopții, indusă prin negura spre nicăieri, mă fac să mă pierd în stările contradictorii ce mă invadează. Trecerea de la euforie la melancolie şi invers, îmi amețeşte sufletul, şi aşa destul de zbuciumat, până când oboseala se instalează, iar eu pierd încet lupta cu realitatea şi mă scufund în valurile viselor...

Puțin câte puțin, ochii se închid, mintea trece în cealaltă zonă, iar trupul...devine inert...asemenea gândurilor mele care se răvăşesc pentru un moment...