Traversând marea învolburată a sufletului tău

Cât de ușor ne-a fost să ne iubim...câte clipe dulci am împărțit și câte amintiri ne-au îmbogățit.
Cu toate acestea cât de ușor ți-a fost să renunți la noi, la mine, la iubire.
Cât de mult am luptat să te scot din transa nepăsării și cât am încercat să înot în marea învolburată a sufletului tău...
Asta am încercat să fac ...să depășesc granițele, să străbat fiecare colțișor al inimii tale și să mă înrădăcinez pe veci acolo, fără a mai duce lipsa prezenței tale divine.

Tare mult aș vrea să las în libertate tot ce traiește în mine. Să las să se dezlănțuie furtunile ce șuieră în sufletul meu și apoi să privesc curcubeul enigmatic ce anunță apariția liniștii ce va veni. Și mult mi-aș mai dori să pot ajunge la tine. Să te regăsesc și să îți zâmbesc. Să mă cuprinzi în valurile iubirii tale și să mă scufund în esența dragostei noastre. Să te descopăr pas cu pas, să te admir zi cu zi, să te iubesc veac după veac.

Dacă iubirea este un izvor nesecabil în interiorul nostru atunci vreau să mă pierd în profunzimea acestuia, departe de lumea ce ne invidiază fericirea.

Iar astăzi vreau să topesc răceala ce ți-a zdruncinat sufletul ce îmi aparținea doar mie. Să te simt printre bătăile inimii, pierdută în halucinațiile provocate de himerele iubirii ce ne-o declaraserăm cândva pentru o eternitate. 
Și vreau să ajungi să redescoperi drumurile ce duc către sufletul meu ce astăzi sunt distruse de viscolul singurătății izbucnit în urma absenței tale.
Am luptat și voi lupta să te gasesc în locul în care nici nu îmi pot imagina când te-am pierdut. Dar cât mai poate rezista sufletul meu în valurile reci ale acestei inimi congelate?
Uneori mi-e frică...mi-e frică să nu fiu doborâtă de curenții amagitori ai inimii tale...
Voi continua să încerc...dar până când?
...Spune-mi tu...până când?