Insomnia gândurilor...

Mi-aş dori să pot schimba acest prezent în care departe te găseşti mereu...

Mi-aş dori să mai pot colecta amintiri ale unor momente frumoase petrecute împreună asemenea celor pe care mereu le invoc când sufletul îmi spune că îi este dor de tine...

Mi-ar fi plăcut să fii din nou al meu, să am plăcerea de a fi iarăşi între braţele tale ce se uneau într-o îmbrăţişare...

 ...să ascult din nou nou acele şoapte dulci...

 ...să vorbim despre lucrurile cele mai neobişnuite ce ne pot trece prin mintea obosită după o zi plină, însă încheiată în sunetul timbrului tău grav...

Mi-aş dori...

 ...să te simt din nou aproape...

 ...să mai simt fiorul unei ultime şoapte...

 ...să te mai revăd măcar pentru un moment pentru a-mi putea linişti sufletul, blocat de ceva timp în clipa în care ai plecat...

 ...da, ştiu...

 ...eşti departe şi departe ai să fii, pentru că, sufletul meu,...

  ...ai uitat să mai vii...

Sunetul unui gând nerostit...

Emoția de a te cunoaşte m-a adus până aici...

Sau poate ceaşca cu ceai ce nu a lipsit în anotimpul rece ce ne-a unit.

Şi acum pare ceva desprins din poveste

Când sufletul meu după tine tânjeşte!

Atât de drag mi-ai fost atunci

Aşa încât şi astăzi tresar când te văd venind...

Şi vreau să mă bucur de ce se naşte în mine,

Dar frica de a mă pierde pe mine

Mă împiedică din a trăi pe deplin emoția de a fi cu tine...

Atât de diferită este lumea mea de a ta

Încât mi-e frică să nu mă pierd pe undeva...

Eternitatea unei nopţi de dor...

Caut în întunecimea camerei mele imaginea unui chip aflat undeva departe...

Răsuflu stingheră...

 Plăpândă, în goliciunea ce mă înconjoară, caut un punct de lumină care să mă ghideze către potecile inimii, răvăşită de stimulii transmişi de minte.

Şi alerg aşa desculță printre gânduri, culegând bobocii amintirilor rămase într-un colț din ținutul rațiunii mele...

Simt cum inima îndrăzneşte să tresalte odată cu instalarea emoției emanate de imaginile acumulate datorită momentelor de odinioară...

Momente...

clipe...

oameni...

suflete...

emoții... 

Toate acestea reunite în pustietatea nopții, indusă prin negura spre nicăieri, mă fac să mă pierd în stările contradictorii ce mă invadează. Trecerea de la euforie la melancolie şi invers, îmi amețeşte sufletul, şi aşa destul de zbuciumat, până când oboseala se instalează, iar eu pierd încet lupta cu realitatea şi mă scufund în valurile viselor...

Puțin câte puțin, ochii se închid, mintea trece în cealaltă zonă, iar trupul...devine inert...asemenea gândurilor mele care se răvăşesc pentru un moment...