Traversând marea învolburată a sufletului tău

Cât de ușor ne-a fost să ne iubim...câte clipe dulci am împărțit și câte amintiri ne-au îmbogățit.
Cu toate acestea cât de ușor ți-a fost să renunți la noi, la mine, la iubire.
Cât de mult am luptat să te scot din transa nepăsării și cât am încercat să înot în marea învolburată a sufletului tău...
Asta am încercat să fac ...să depășesc granițele, să străbat fiecare colțișor al inimii tale și să mă înrădăcinez pe veci acolo, fără a mai duce lipsa prezenței tale divine.

Tare mult aș vrea să las în libertate tot ce traiește în mine. Să las să se dezlănțuie furtunile ce șuieră în sufletul meu și apoi să privesc curcubeul enigmatic ce anunță apariția liniștii ce va veni. Și mult mi-aș mai dori să pot ajunge la tine. Să te regăsesc și să îți zâmbesc. Să mă cuprinzi în valurile iubirii tale și să mă scufund în esența dragostei noastre. Să te descopăr pas cu pas, să te admir zi cu zi, să te iubesc veac după veac.

Dacă iubirea este un izvor nesecabil în interiorul nostru atunci vreau să mă pierd în profunzimea acestuia, departe de lumea ce ne invidiază fericirea.

Iar astăzi vreau să topesc răceala ce ți-a zdruncinat sufletul ce îmi aparținea doar mie. Să te simt printre bătăile inimii, pierdută în halucinațiile provocate de himerele iubirii ce ne-o declaraserăm cândva pentru o eternitate. 
Și vreau să ajungi să redescoperi drumurile ce duc către sufletul meu ce astăzi sunt distruse de viscolul singurătății izbucnit în urma absenței tale.
Am luptat și voi lupta să te gasesc în locul în care nici nu îmi pot imagina când te-am pierdut. Dar cât mai poate rezista sufletul meu în valurile reci ale acestei inimi congelate?
Uneori mi-e frică...mi-e frică să nu fiu doborâtă de curenții amagitori ai inimii tale...
Voi continua să încerc...dar până când?
...Spune-mi tu...până când?

Nebuniile din interiorul meu

Ai simţit vreodată cum corpul îţi este invadat complet de o energie pe care nu ştii cum să o descrii, însă realizezi că este un amalgam ce include fericirea însoţită de uimire, cu dorinţă, dar şi cu dezamăgirea ce se instalează în interiorul tău atunci când ceea ce visezi nu se poate îndeplini? Această stare este specifică visătorilor, a persoanelor care se pierd în vise şi în dorinţe, a celor care văd lumea cu alţi ochi şi care îşi imaginează o lume altfel.

Şi da! Sunt o visătoare! O persoană a cărei minte aleargă în mii de direcţii doar într-o clipă. O persoană care visează la prinţi şi la a face ceva în viaţă. Şi nu orice. În niciun caz. Visează să depăşească graniţele impuse de situaţia actuală în care se află. Visează să fie cunoscută unei lumi întregi. Cunoscută şi apreciată. Iubită şi respectată. Să ajungă pe scenele mari ale lumii. Să încânte suflete cu vocea sa, să joace în filme care să introducă persoanele într-o transă ce foarte greu se mai poate îndepărta. Să creeze poveşti de dragoste în care romanticii incurabili să se pieardă cu desăvârşire. Mulţi ar spune că am citit prea multe basme, că am vazut prea multe filme, că am auzit prea multe poveşti de iubire. Însă eu le ofer o soluţie la toate întrebările spunându-le că sunt o visătoare incurabilă! Şi aşa voi rămâne , dacă nu toată viaţa, cel puţin mult timp de acum încolo!

Tu spui că nimic nu s-a schimbat...el spune că s-a terminat...

Cum este şi iubirea asta... azi eşti universul în care se refugiază un suflet, mâine devii doar un pustiu în care se mai opreşte din când în când cel care a lăsat totul în urmă.

Tu l-ai iubit şi îl iubeşti. Tu continui să speri că totul se va rezolva, că această dorinţă de evadare, de a avea libertate va fi înăbuşită de dragostea ce cândva ţi-o mărturisea. Pentru că aşa eşti tu, un suflet atât de plăpând şi de naiv, atât de încrezător în cel ce fusese el când v-aţi întâlnit, încât nu vrei să vezi că cel de atunci a fost înlocuit de cel de astăzi, cel care te răneşte prin comportamentul său, prin cuvintele ce îţi inundă ochii de lacrimi usturătoare, lacrimi ce îţi ard sufletul atunci când vezi indiferenţa pe care şi-o manifestă faţă de tine şi interesul neaşteptat pentru intrusele apărute din senin dornice de a vă distruge acel ceva al vostru.

 Cu toate aceste stări ce îl transformă încet încet, tu, inimă fragilă, continui să îl aştepţi că o să-şi dea seama că tu eşti cea care l-a iubit, îl iubeşte şi îl va iubi, aştepţi să vină la tine şi să te sărute ca prima dată, să te laşi purtată de fiorii acumulaţi în stomacul făcut ghem la simţirea căldurii degajate de braţele lui ce îţi înconjoară trupul la fel de fragil precum sufletul ce acum este distrus.

Cu toată suferinţa  ţinută captivă în adâncul tău, îţi spui că nimic nu s-a schimbat, că el te iubeşte ca în primul moment în care în mintea ta s-a întipărit acel ''Te iubesc!'' ce chiar şi astăzi îţi încântă amintirile. El însă spune că nu mai are sens, că nu te vede în viitor la braţul său, iar sufletul tău tremură din cauza durerii răbufnite în adâncurile sale.

Şi începi să cerşeşti iubirea ce cândva îţi fusese promisă pentru o eternitate, însă în inima lui s-a instalat deja ceaţa ce şterge amintirea chipului tău. 

Cu toată durerea din lume încerci să laşi totul în urmă, să treci peste şi să îi laşi timp tăieturii de pe inimă să se cicatrizeze.

 E greu, dar încerci...

Până când egoismul lui apare... Apare atunci când el îţi mai cere o şansă. Şansă de care se bucură o perioadă, doar cât are nevoie de prezenţa ta, pentru ca apoi să te arunce în acelaşi colţ obscur al singurătăţii.

Şi deşi ai vrea să îl izgoneşti din sufletul tău, nu poţi pentru că odată cu trecerea timpului el a prins rădăcini ce foarte greu se mai rup.

Şi vrei să evadezi la rândul tău...dar e atât de greu...

Acelaşi suflet naiv, plăpând şi inocent a crezut în iubirea lui, a crezut în el, în legătura lor indistructibilă. 

A crezut şi a fost înjunghiată...

A sperat într-o revenire... 

Şi încă aşteaptă...

Chiar şi astăzi aşteaptă...

Tu spui că nimic nu s-a schimbat...el spune că s-a terminat...

Nu înţeleg de ce?

Nu înţeleg cum poate să existe atât de multă răutate în oameni. 

Nu înţeleg...de ce? De ce trebuie să fie aşa?

Am ajuns zile în care pentru a face ceva în viaţă trebuie să fii sprijinit în permanenţă de puterea banului. Zile în care dacă faci ceea ce trebuie eşti criticat, luat de fraier şi eventual izolat pe motiv că nu înţelegi ceea ce lor li se pare corect.

Suntem conduşi de o dorinţă nestăpânită de a-i face rău celui de lângă, nu suportăm să facă ceva mai bun decât noi. Găsim fel de fel de defecte doar pentru a demonstra că în vremurile acestea în care trăim totul este distrus.

Nu căutăm să scoatem la lumină frumosul şi să vindecăm această febră ce îmbolnăveşte lumea întreagă, ci ridicăm la rang de principii răutatea, invidia, ura şi duşmănia.

Am ajuns să fim atât de aspri cu semenii noştri încât, fără măcar a cunoaşte o persoană, o îmbrâncim în colţul ruşinii şi o distrugem prin cuvinte, prin jigniri ce te îngrozesc şi pe tine, cel care citeşti, ce să mai spui de bietul om a cărui nume se află în centrul acestor ramificaţii verbale. Devenim judecătorii supremi şi suntem în stare să ucidem, fie şi prin cuvinte, doar pentru a demonstra că noi avem ceva de spus. Nici măcar nu ne gândim la ceea ce ascunde sufletul nostru, la ceea ce îl îngreunează, la ceea ce poate îl facem mai urât decât a celui de lângă noi pe care îl judecăm cu atât de mult curaj. Dar setea asta de scandal ne împinge în mijlocul bârfelor şi ne determină să le sporim şi să le ducem mai departe.

E bulversant să vezi cât de nedrepţi putem ajunge să fim unul faţă de celălalt şi cât de uşor se poate generaliza. Cât de multe minciuni sunt considerate adevăruri pe care unii ajung să le creadă negreşit.

Astfel am ajuns marionete ale egoismului propriu. În ciuda faptului că facem ceva bun pentru semenii noştrii, la cea mai mică greşeală suntem condamnaţi fără drept de apel, fiind uitate complet faptele bune realizate înainte. Şi doare...doare foarte mult să vezi că eşti victima unei nedreptăţi şi că cei care ar fi trebuit să te susţină au devenit judecătorii tăi.

Dar aşa este lumea în care trăim. Pierdută în acest vârtej al nedreptăţii şi orbită de puterea de manipulare a celor mai puternici. Pierdută în grija negativistă faţă de cel de lângă noi.

Dar poate ne vom putea vindeca vreodată.

Poate vom reuşi să ne eliberem de această mentalitate greşită şi vom putea readuce în priorităţile noastre ceea ce se numeşte ''frumos''.