Insomnia gândurilor...

Mi-aş dori să pot schimba acest prezent în care departe te găseşti mereu...

Mi-aş dori să mai pot colecta amintiri ale unor momente frumoase petrecute împreună asemenea celor pe care mereu le invoc când sufletul îmi spune că îi este dor de tine...

Mi-ar fi plăcut să fii din nou al meu, să am plăcerea de a fi iarăşi între braţele tale ce se uneau într-o îmbrăţişare...

 ...să ascult din nou nou acele şoapte dulci...

 ...să vorbim despre lucrurile cele mai neobişnuite ce ne pot trece prin mintea obosită după o zi plină, însă încheiată în sunetul timbrului tău grav...

Mi-aş dori...

 ...să te simt din nou aproape...

 ...să mai simt fiorul unei ultime şoapte...

 ...să te mai revăd măcar pentru un moment pentru a-mi putea linişti sufletul, blocat de ceva timp în clipa în care ai plecat...

 ...da, ştiu...

 ...eşti departe şi departe ai să fii, pentru că, sufletul meu,...

  ...ai uitat să mai vii...

Sunetul unui gând nerostit...

Emoția de a te cunoaşte m-a adus până aici...

Sau poate ceaşca cu ceai ce nu a lipsit în anotimpul rece ce ne-a unit.

Şi acum pare ceva desprins din poveste

Când sufletul meu după tine tânjeşte!

Atât de drag mi-ai fost atunci

Aşa încât şi astăzi tresar când te văd venind...

Şi vreau să mă bucur de ce se naşte în mine,

Dar frica de a mă pierde pe mine

Mă împiedică din a trăi pe deplin emoția de a fi cu tine...

Atât de diferită este lumea mea de a ta

Încât mi-e frică să nu mă pierd pe undeva...

Eternitatea unei nopţi de dor...

Caut în întunecimea camerei mele imaginea unui chip aflat undeva departe...

Răsuflu stingheră...

 Plăpândă, în goliciunea ce mă înconjoară, caut un punct de lumină care să mă ghideze către potecile inimii, răvăşită de stimulii transmişi de minte.

Şi alerg aşa desculță printre gânduri, culegând bobocii amintirilor rămase într-un colț din ținutul rațiunii mele...

Simt cum inima îndrăzneşte să tresalte odată cu instalarea emoției emanate de imaginile acumulate datorită momentelor de odinioară...

Momente...

clipe...

oameni...

suflete...

emoții... 

Toate acestea reunite în pustietatea nopții, indusă prin negura spre nicăieri, mă fac să mă pierd în stările contradictorii ce mă invadează. Trecerea de la euforie la melancolie şi invers, îmi amețeşte sufletul, şi aşa destul de zbuciumat, până când oboseala se instalează, iar eu pierd încet lupta cu realitatea şi mă scufund în valurile viselor...

Puțin câte puțin, ochii se închid, mintea trece în cealaltă zonă, iar trupul...devine inert...asemenea gândurilor mele care se răvăşesc pentru un moment...

Emoţie de noiembrie...

O zi oarecare şi o reacţie spontană pot determina o emoţie puternică de noiembrie. Cine ar fi crezut că aşa ceva este posibil? Se pare că viaţa ascunde cărări îndreptate către evenimente nebănuite...

Şi este plăcut...Este atât de plăcut să simţi cum stomacul se contorsionează sub presiunea sentimentelor ce îţi inundă sufletul...

Este plăcut să zăboveşti în această agonie a sentimentelor euforice... Să simţi cum fiecare cuvânt schiţat de acel ''necunoscut'' îţi înfioară mădularele, radiind emoţia ascunsă în umbra grămezilor de litere...

Doamne...cum se simte să fii invadat de acele ''molii'' ce te zdruncină prin interior...

Acea emoţie de noiembrie...emoţie ce te umple de încredere, speranţă...

Emoţie răbufnită în mijlocul orizontului impecabil ce se aşterne în jur...

Emoţie amplificată prin bătăile necontenite ale inimii şi prin căldura braţelor ce te cuprind când nici nu te aştepţi...

Ah..ce senzaţii te încearcă prin fiecare gând ce ia naştere în mintea îmbolnavită de euforia declanşată în fiinţa ta...

Acel moment...acea ceaşcă cu ceai ce a devenit un element esenţial în viaţa ta...

Emoţie...dar nu orice emoţie...

Emoţie de noiembrie...

Astăzi voi alege drumul fericirii și îl voi lăsa în urmă pe cel al agoniei!

De multe ori viața ne este invadată de persoane și situații ce ne determină să aruncăm buna diapoziție la gunoi și să ne încărcăm de supărare, ură și resentimente, să uităm cu desăvârșire de bucurie și să ne împotmolim în depresia răpitoare de vise, răpitoare de iluzii cât și de viață. Pentru că tristețea ne răpește clipe prețioase din viața aceasta ce atât de scurtă este încât nu realizăm că ea se scurge, iar sufletele, cele care ne vor mai rămâne după desființarea noastră trupească, vor purta cu ele, pe meleagurile eternității, doar amărăciuna minutelor, orelor, zilelor, săptămânilor pe care le-am îngropat în agonia tristeții.
De cele mai multe ori nu realizăm că noi suntem mai importanți decât orice umbră a acestor oameni ce vin în viața noastră doar ca să ne distrugă.
Suntem atât de naivi, încât la prima pală de vânt ne lăsăm îmbrânciți în prăpastia amărăciunii doar pentru că uităm să zâmbim, uităm să iertăm, ne încăpățânăm în a ne dori imposibilul și uităm că mai avem un suflet, uităm că timpul nostru se scurge, încet dar sigur, și că îl irosim pe copilării.

Trebuie să ne trezim! Trebuie să reacționăm! Trebuie să ne bucurăm de frumos, de iubire, de libertate! Dar mai ales, trebuie să credem în noi și în dorința noastră de a ne dezgropa sufletul din ruinele lăsate în obscuritatea întristării.
Iar astăzi haideți să zâmbim! Haideți să redescoperim ceea ce înseamnă fericire și să izgonim mâhnirea ce ne  apasă zilnic dând prioritate bucuriei!
Nu te pierde niciodată!Rămâi pe drumul fericirii!

Astăzi voi alege drumul fericirii și îl voi lăsa în urmă pe cel al agoniei!

Traversând marea învolburată a sufletului tău

Cât de ușor ne-a fost să ne iubim...câte clipe dulci am împărțit și câte amintiri ne-au îmbogățit.
Cu toate acestea cât de ușor ți-a fost să renunți la noi, la mine, la iubire.
Cât de mult am luptat să te scot din transa nepăsării și cât am încercat să înot în marea învolburată a sufletului tău...
Asta am încercat să fac ...să depășesc granițele, să străbat fiecare colțișor al inimii tale și să mă înrădăcinez pe veci acolo, fără a mai duce lipsa prezenței tale divine.

Tare mult aș vrea să las în libertate tot ce traiește în mine. Să las să se dezlănțuie furtunile ce șuieră în sufletul meu și apoi să privesc curcubeul enigmatic ce anunță apariția liniștii ce va veni. Și mult mi-aș mai dori să pot ajunge la tine. Să te regăsesc și să îți zâmbesc. Să mă cuprinzi în valurile iubirii tale și să mă scufund în esența dragostei noastre. Să te descopăr pas cu pas, să te admir zi cu zi, să te iubesc veac după veac.

Dacă iubirea este un izvor nesecabil în interiorul nostru atunci vreau să mă pierd în profunzimea acestuia, departe de lumea ce ne invidiază fericirea.

Iar astăzi vreau să topesc răceala ce ți-a zdruncinat sufletul ce îmi aparținea doar mie. Să te simt printre bătăile inimii, pierdută în halucinațiile provocate de himerele iubirii ce ne-o declaraserăm cândva pentru o eternitate. 
Și vreau să ajungi să redescoperi drumurile ce duc către sufletul meu ce astăzi sunt distruse de viscolul singurătății izbucnit în urma absenței tale.
Am luptat și voi lupta să te gasesc în locul în care nici nu îmi pot imagina când te-am pierdut. Dar cât mai poate rezista sufletul meu în valurile reci ale acestei inimi congelate?
Uneori mi-e frică...mi-e frică să nu fiu doborâtă de curenții amagitori ai inimii tale...
Voi continua să încerc...dar până când?
...Spune-mi tu...până când?

Nebuniile din interiorul meu

Ai simţit vreodată cum corpul îţi este invadat complet de o energie pe care nu ştii cum să o descrii, însă realizezi că este un amalgam ce include fericirea însoţită de uimire, cu dorinţă, dar şi cu dezamăgirea ce se instalează în interiorul tău atunci când ceea ce visezi nu se poate îndeplini? Această stare este specifică visătorilor, a persoanelor care se pierd în vise şi în dorinţe, a celor care văd lumea cu alţi ochi şi care îşi imaginează o lume altfel.

Şi da! Sunt o visătoare! O persoană a cărei minte aleargă în mii de direcţii doar într-o clipă. O persoană care visează la prinţi şi la a face ceva în viaţă. Şi nu orice. În niciun caz. Visează să depăşească graniţele impuse de situaţia actuală în care se află. Visează să fie cunoscută unei lumi întregi. Cunoscută şi apreciată. Iubită şi respectată. Să ajungă pe scenele mari ale lumii. Să încânte suflete cu vocea sa, să joace în filme care să introducă persoanele într-o transă ce foarte greu se mai poate îndepărta. Să creeze poveşti de dragoste în care romanticii incurabili să se pieardă cu desăvârşire. Mulţi ar spune că am citit prea multe basme, că am vazut prea multe filme, că am auzit prea multe poveşti de iubire. Însă eu le ofer o soluţie la toate întrebările spunându-le că sunt o visătoare incurabilă! Şi aşa voi rămâne , dacă nu toată viaţa, cel puţin mult timp de acum încolo!